Lucruri ieșite din normal

 Chiar din felul în care a fost aranjată dezbaterea despre sexualitate se deslușește șarlatania celor ce-au impus-o pe agenda publică. Spre exemplu, există spun ei,"homosexuali", "bisexuali",  "heterosexuali". Iar acestea sunt categorii distincte, urmând parcă rigorile unui cult. Se presupune deci, că homosexualii nu se pot simți atrași decât de cei de același sex cu ei, bisexualii de ambele sexe, iar heterosexualii doar de sexul opus. Trec peste inconsistențele logice ale acestor clasificări direct la ce e important. Schimbările între categorii sunt aplaudate și primesc sprijin de la cei ce susțin toate astea doar atunci când sunt împotriva naturii. Asta sugerează că scopul lor, scopul final, este înlăturarea a tot ceea ce este firesc, natural din punct de vedere biologic și moral. Nefiind așezată pe adevăr această tendința politică naște tot felul de aberații ridicole. Spre exemplu, heterosexualii ar trebui să se simtă atrași de orice femeie și singurul lucru pe care îl pot face e doar să își urmeze impulsurile sexuale, singurele care merită luate în seama.  Chiar și la o analiză superficială poți constata că oamenii se simt atrași unii de alții în funcție de foarte multe criterii și în majoritatea cazurilor dorința trupească nu joacă nici un rol. Sunt femei care antipatizează profund bărbați eleganți și bine clădiți și nenumărați bărbați care evită femei bine alcătuite. Sexualitatea e un criteriu exclusiv doar la bordeluri dar și acolo ai posibilitatea de a alege. Și nici acolo nu e totul permis.  Promotorii acestui cult fanatic au făcut din sexualitate unicul criteriu de judecată și înțelegere a relațiilor dintre oameni. Criteriu infirmat de realitate dar și de experiență empirică.  Au mai reușit să aducă discuții care acum un secol sunau indecent chiar și într-un bordel, în familiile oamenilor obișnuiți, în media mainstream și oriunde tipul asta de propagandă a ajuns. Astfel, normalitatea nu mai este acum decât o perversiune ca oricare alta. Cred că poți trage concluzia că nerușinarea a progresat, lăsând toate celelalte cu mult în urmă ei.

Apoi, ipocrizia organizațiilor politice preocupate de sexualitate poate fi ușor de arătat atunci când declară că normalitatea nu există. În fapt unica rațiune de a exista a acestora e așezată tocmai pe faptul că există normalitate pe care o evita în mod riguros și cu perseverență. Nu ar mai trebui să adauge litere la o lista interminabilă de perversiuni unde scopul principal este abaterea de la normalitate, putând foarte bine să afirme că ei reprezintă tot ceea ce este anormal în aceste privințe delicate. Căci atâta timp cât normalitatea există, și existența lor are o justificare iar ei știu asta foarte bine. Confuzia lor ipocrită funcționează doar în cadrul pe care și l-au definit singuri, căci într-adevăr, atâta timp cât îți petreci vremea printre perverși nu ai acces la normalitate.

Câteva observații

 Cred că sunt mulți cei care uită astăzi că o operă de artă nu este doar un suport pentru vanitate. Uneori e și asta, lucrurile sunt legate între ele. Toți artiștii, fără excepție, ar dori că munca lor să fie apreciată și uneori faima operei se răsfrânge și asupra autorului. Aș spune totuși că opera de artă își urmează propriul destin, total separat de cel al artistului. În arta filmului, spre exemplu, un actor poate interpreta nenumărate roluri foarte diferite între ele, iar asta îi amplifică adeseori succesul. Dar personajele interpretate de acesta rămân neschimbate și fiecare film făcut capătă în fața admiratorilor acestui meșteșug o viață a lui. Un film poate fi uitat, apoi redescoperit, poate fi criticat sau admirat în funcție de epocă și de gusturile schimbătoare ale publicului. Chiar și după ce actorii și regizorii săi au fost de multă vreme dați uitării, filmul își va continuă existența susținut de propria valoare. Deci vanitățile, oricât ar fi fost de mari sau de mici, sunt lipsite de importanță și adeseori invers proporționale cu calitatea filmului.
Și ar mai fi ceva de spus. Înainte de film, a fost teatrul. Dacă nu accepți convenția pe care o propun actorii și regizorul, atunci spectacolul îți va părea ridicol. Iar dacă în cazul teatrului lucrurile sunt atât de clare, de ce nu ar fi la fel și în cazul filmului ?  Poți să fii prieten cu un artist, să îl cunoști în viața personală și în același timp să îi admiri arta. Rolul său aparține scenei.

Important, și nu doar pentru noi înșine

Se pare că lucrurile se schimbă din timp în timp, și ceea ce în urmă cu un deceniu sau două nici măcar nu era luat în seamă, tocmai pentru că era prea banal, de la sine înțeles, astăzi e adus în discuție și susținut cu resursele pe care fiecare le consideră necesare. De ce valorile trebuiesc recunoscute, încurajate și promovate?
Nu vreau să intru într-o lungă și sterilă discuție despre ce este o valoare și ce nu este, să alcătuiesc liste pe care nimeni nu o să le citească vreodată. Voi veni doar cu câteva exemple generale de sisteme care creează valori, dar în mod aleator, fără să am în nici un fel pretenția de a epuiza subiectul.
Piața liberă duce la afirmarea valorilor, pentru că cei care fac afaceri sunt motivați de performanța care le aduce profit. Sportul creează valori, iar victoriile celor ce câștigă într-o competiție sunt victoriile unei întregi națiuni. Cultura în ansamblul ei este identitatea spirituală a unei națiuni, și prin extensie, un tezaur ar întregii umanități. Pentru că nu sunt scriitor am găsit doar această formulare sforăitoare și găunoasă, dar cred că se poate și mai bine. Aș putea să continui dar o să mă opresc aici.
Pentru ca o personalitate să se afirme, să capete anvergură, are nevoie și de recunoaștere. Evident, nu e singurul lucru necesar ce duce la împlinirea ei. Aș adauga libertatea, nimic cu adevărat important nu se face fără ea, și nu în ultimul rând, suportul de tip pecuniar. Un scriitor poate să facă minuni cu o mașină de scris, inspirație, timp și câteva sticle de tărie dar nu sunt convins că acestea sunt întotdeauna suficiente.
Nu știu dacă mai e important după cele spuse să scriu despre promovare. Se poate și fără, desigur, cu rezultate pe măsură investiției.

Activiști

La o emisiune care trata subiecte foarte delicate, am avut ocazia să observ o nouă formă de activism. Activismul ce apără o mulțime de cauze. Atâtea cauze că nici activistul nu ar ști să le enumere, probabil, dacă ar fi întrebat. Mi s-a părut suspect. Să aperi o cauza, în mod autentic, asumat, nu este un lucru ușor. Se face cu mult efort, cu multe riscuri și nu întotdeauna cu șanse de reușită. Și nu vorbesc de două sau trei lupte diferite, pe mai multe planuri, ci de una singură. Nu o să spun indiferent care ar fi aceea pentru că nu am convingerea că merită luptat pentru orice. Văzând deci această nouă formă de activism, care îi apară pe toți și pe toate m-am gândit că demersul lor nu are cum să fie autentic. Cei care se pun în această situație riscă doar ridicolul, în cazul în care le pasă de acest lucru, pentru simplul motiv că rezultatele, în cauzele pe care pretind că le apară, sunt ori inexistente ori lipsite de importanță. Așa că e vorba probabil, ori de lipsă de curaj în a-și asuma deschis lucrul pe care îl susțin, camuflandu-l printre altele, ori de încercarea mai mult ori mai puțin conștientă de a înșela publicul căruia i se adresează.
Se mai remarcă acel gen de activism care pretinde a apăra etnii. Viziunea lor este prin urmare în mod fățiș rasistă. Ei văd societatea împărțită doar după acest criteriu. Și activiștii de acest fel se pricep la toate că și ceilalți, au același mod de a-i reduce la tăcere pe cei care îi atacă numindu-i, în mod uluitor, rasiști, și adopta atitudinea de victimă inocentă pentru a-și atrage simpatia publicului. Totuși sunt departe de a fi victime. Aceștia dețin în fapt o putere reală, pot distruge cariere, oameni și pot afecta grav funcționarea instituțiilor prin părtinirea care este caracteristică acestui gen de activism. Adeseori observi că lucrurile pe care ei le spun pe la emisiuni televizate devin realitate ceea ce arată reala lor putere. Mai mult de atât, nimeni nu îi poate trage la răspundere, și toate greșelile pe care le fac cad în sarcina politicienilor de carieră spre care este îndreptată de obicei atenția publicului. Totuși politicienii au legitimitatea asigurată de votul popular și teoretic răspund în fața electoratului. Activiștii de acest fel nu au nici un fel de legitimitate, de cele mai multe ori nu au nici măcar popularitate, iar responsabilitatea lor nu este în fața electoratului pentru că nimeni nu i-a ales.

Bârfe

Se spune că e rău să bârfești. Sunt total de acord cu asta. Bârfa e un lucru dezgustător și de câte ori bârfești trebuie să te gândești că și tu poți fi bârfit chiar de persoana cu care ai bârfit. Totuși majoritatea oamenilor fac asta. Colegii de birou se bârfesc întrei ei, se întâmplă și prietenilor, se întâmplă și în familie, ca să nu mai vorbim de un întreg mecanism de presă care din asta trăiește. Oriunde oamenii se adună împreună, mai mult ori mai puțin siliți de o situație sau alta, se discută unii pe alții și nu întotdeauna de bine. E greu să nu vorbești despre un coleg ciudat, despre un prieten care s-a purtat deplasat sau de cineva al cărui comportament iese din obișnuit. Asta pare a așeza cumva lucrurile într-o matcă firească, un mod de a le înțelege și din perspectiva altuia, de a confirma faptul că nu ți s-a părut doar ție așa. Nu cred că oamenii pot coexista împreună fără acest lucru, și e greu de negat că majoritatea celor care o fac, o fac cu plăcere. Altminteri bârfa ar fi dispărut de multă vreme.
Sunt unii care afirmă sus și tare că dacă ai ceva de spus e bine să o spui în față. Că cei care bârfesc sunt niște lași care nu au curajul să îți spună ce cred și de aceea bârfesc. Eu cred că dacă lumea s-ar construi după acest principiu ar fi insuportabilă. Așa ajungi la conflict și nu e tot timpul cazul. Oamenii iartă bârfa mai ușor tocmai din acest motiv, pentru că se gândesc la bârfitor ca la un laș. Apoi, asupra bârfei plutește tot timpul o oarecare neîncredere pentru că e nevoie de intermediari, și nu poți acorda încrederea oricui. Dar odată ce ai spus cuiva în față ceea ce crezi nu mai poți lua înapoi nimic și nu toți cei care bârfesc au intenția asta, de a jigni profund. E cea mai sigură metodă de a-ți face dușmani, adeseori de neîmpăcat. Uneori e bine să te gândești că nu toată lumea dă trei parale chioare pe ce crezi tu, înainte de a te face de râs.
Uneori am impresia că omul obsedat gura lumii a făcut și el o inovație. Dacă poate să o facă, te pune să te confrunți cu cel pe care l-ai bârfit. La scara gigantică oferită de internet nu mai ai voie să vorbești despre nimeni decât de bine. Folosită cu atenție, o unealtă foarte eficientă în a te reduce la tăcere. Mai ales în aceste vremuri când toată lumea caută înadins motive să se simtă ofensată iar internetul oferă mediul perfect pentru astfel de glume proaste.

Cerc vicios

Nu au dreptate orice ar spune. E o imposibilitate. Se folosesc însă de toate resursele pe care le au la dispoziție ca să dovedească că au dreptate orice ar spune. Tot acest spectacol media pare aranjat și astfel alcătuit încât să fie folosit de cei care îl cunosc. Mai cinic e că în parte este finanțat de noi împotriva intereselor noastre.

Bunătatea cea rea

Se pare că mass media din timpurile noastre și-a creat propriul standard de bunătate. Ceva ce nu există nici în poveștile pentru copii, nici în texte religioase, și dealtfel, nicăieri altundeva. Dar Procust, demonul scârbos ce bloca calea drumeților cu măsura lui prostească, a renăscut profitand de situație, evaluând lumea iar după bunul plac și nestingherit de nimeni, uitând poate că Tezeu i-a venit de hac.