Câteva observații

 Cred că sunt mulți cei care uită astăzi că o operă de artă nu este doar un suport pentru vanitate. Uneori e și asta, lucrurile sunt legate între ele. Toți artiștii, fără excepție, ar dori că munca lor să fie apreciată și uneori faima operei se răsfrânge și asupra autorului. Aș spune totuși că opera de artă își urmează propriul destin, total separat de cel al artistului. În arta filmului, spre exemplu, un actor poate interpreta nenumărate roluri foarte diferite între ele, iar asta îi amplifică adeseori succesul. Dar personajele interpretate de acesta rămân neschimbate și fiecare film făcut capătă în fața admiratorilor acestui meșteșug o viață a lui. Un film poate fi uitat, apoi redescoperit, poate fi criticat sau admirat în funcție de epocă și de gusturile schimbătoare ale publicului. Chiar și după ce actorii și regizorii săi au fost de multă vreme dați uitării, filmul își va continuă existența susținut de propria valoare. Deci vanitățile, oricât ar fi fost de mari sau de mici, sunt lipsite de importanță și adeseori invers proporționale cu calitatea filmului.
Și ar mai fi ceva de spus. Înainte de film, a fost teatrul. Dacă nu accepți convenția pe care o propun actorii și regizorul, atunci spectacolul îți va părea ridicol. Iar dacă în cazul teatrului lucrurile sunt atât de clare, de ce nu ar fi la fel și în cazul filmului ?  Poți să fii prieten cu un artist, să îl cunoști în viața personală și în același timp să îi admiri arta. Rolul său aparține scenei.

Important, și nu doar pentru noi înșine

Se pare că lucrurile se schimbă din timp în timp, și ceea ce în urmă cu un deceniu sau două nici măcar nu era luat în seamă, tocmai pentru că era prea banal, de la sine înțeles, astăzi e adus în discuție și susținut cu resursele pe care fiecare le consideră necesare. De ce valorile trebuiesc recunoscute, încurajate și promovate?
Nu vreau să intru într-o lungă și sterilă discuție despre ce este o valoare și ce nu este, să alcătuiesc liste pe care nimeni nu o să le citească vreodată. Voi veni doar cu câteva exemple generale de sisteme care creează valori, dar în mod aleator, fără să am în nici un fel pretenția de a epuiza subiectul.
Piața liberă duce la afirmarea valorilor, pentru că cei care fac afaceri sunt motivați de performanța care le aduce profit. Sportul creează valori, iar victoriile celor ce câștigă într-o competiție sunt victoriile unei întregi națiuni. Cultura în ansamblul ei este identitatea spirituală a unei națiuni, și prin extensie, un tezaur ar întregii umanități. Pentru că nu sunt scriitor am găsit doar această formulare sforăitoare și găunoasă, dar cred că se poate și mai bine. Aș putea să continui dar o să mă opresc aici.
Pentru ca o personalitate să se afirme, să capete anvergură, are nevoie și de recunoaștere. Evident, nu e singurul lucru necesar ce duce la împlinirea ei. Aș adauga libertatea, nimic cu adevărat important nu se face fără ea, și nu în ultimul rând, suportul de tip pecuniar. Un scriitor poate să facă minuni cu o mașină de scris, inspirație, timp și câteva sticle de tărie dar nu sunt convins că acestea sunt întotdeauna suficiente.
Nu știu dacă mai e important după cele spuse să scriu despre promovare. Se poate și fără, desigur, cu rezultate pe măsură investiției.

Activiști

La o emisiune care trata subiecte foarte delicate, am avut ocazia să observ o nouă formă de activism. Activismul ce apără o mulțime de cauze. Atâtea cauze că nici activistul nu ar ști să le enumere, probabil, dacă ar fi întrebat. Mi s-a părut suspect. Să aperi o cauza, în mod autentic, asumat, nu este un lucru ușor. Se face cu mult efort, cu multe riscuri și nu întotdeauna cu șanse de reușită. Și nu vorbesc de două sau trei lupte diferite, pe mai multe planuri, ci de una singură. Nu o să spun indiferent care ar fi aceea pentru că nu am convingerea că merită luptat pentru orice. Văzând deci această nouă formă de activism, care îi apară pe toți și pe toate m-am gândit că demersul lor nu are cum să fie autentic. Cei care se pun în această situație riscă doar ridicolul, în cazul în care le pasă de acest lucru, pentru simplul motiv că rezultatele, în cauzele pe care pretind că le apară, sunt ori inexistente ori lipsite de importanță. Așa că e vorba probabil, ori de lipsă de curaj în a-și asuma deschis lucrul pe care îl susțin, camuflandu-l printre altele, ori de încercarea mai mult ori mai puțin conștientă de a înșela publicul căruia i se adresează.
Se mai remarcă acel gen de activism care pretinde a apăra etnii. Viziunea lor este prin urmare în mod fățiș rasistă. Ei văd societatea împărțită doar după acest criteriu. Și activiștii de acest fel se pricep la toate că și ceilalți, au același mod de a-i reduce la tăcere pe cei care îi atacă numindu-i, în mod uluitor, rasiști, și adopta atitudinea de victimă inocentă pentru a-și atrage simpatia publicului. Totuși sunt departe de a fi victime. Aceștia dețin în fapt o putere reală, pot distruge cariere, oameni și pot afecta grav funcționarea instituțiilor prin părtinirea care este caracteristică acestui gen de activism. Adeseori observi că lucrurile pe care ei le spun pe la emisiuni televizate devin realitate ceea ce arată reala lor putere. Mai mult de atât, nimeni nu îi poate trage la răspundere, și toate greșelile pe care le fac cad în sarcina politicienilor de carieră spre care este îndreptată de obicei atenția publicului. Totuși politicienii au legitimitatea asigurată de votul popular și teoretic răspund în fața electoratului. Activiștii de acest fel nu au nici un fel de legitimitate, de cele mai multe ori nu au nici măcar popularitate, iar responsabilitatea lor nu este în fața electoratului pentru că nimeni nu i-a ales.

Bârfe

Se spune că e rău să bârfești. Sunt total de acord cu asta. Bârfa e un lucru dezgustător și de câte ori bârfești trebuie să te gândești că și tu poți fi bârfit chiar de persoana cu care ai bârfit. Totuși majoritatea oamenilor fac asta. Colegii de birou se bârfesc întrei ei, se întâmplă și prietenilor, se întâmplă și în familie, ca să nu mai vorbim de un întreg mecanism de presă care din asta trăiește. Oriunde oamenii se adună împreună, mai mult ori mai puțin siliți de o situație sau alta, se discută unii pe alții și nu întotdeauna de bine. E greu să nu vorbești despre un coleg ciudat, despre un prieten care s-a purtat deplasat sau de cineva al cărui comportament iese din obișnuit. Asta pare a așeza cumva lucrurile într-o matcă firească, un mod de a le înțelege și din perspectiva altuia, de a confirma faptul că nu ți s-a părut doar ție așa. Nu cred că oamenii pot coexista împreună fără acest lucru, și e greu de negat că majoritatea celor care o fac, o fac cu plăcere. Altminteri bârfa ar fi dispărut de multă vreme.
Sunt unii care afirmă sus și tare că dacă ai ceva de spus e bine să o spui în față. Că cei care bârfesc sunt niște lași care nu au curajul să îți spună ce cred și de aceea bârfesc. Eu cred că dacă lumea s-ar construi după acest principiu ar fi insuportabilă. Așa ajungi la conflict și nu e tot timpul cazul. Oamenii iartă bârfa mai ușor tocmai din acest motiv, pentru că se gândesc la bârfitor ca la un laș. Apoi, asupra bârfei plutește tot timpul o oarecare neîncredere pentru că e nevoie de intermediari, și nu poți acorda încrederea oricui. Dar odată ce ai spus cuiva în față ceea ce crezi nu mai poți lua înapoi nimic și nu toți cei care bârfesc au intenția asta, de a jigni profund. E cea mai sigură metodă de a-ți face dușmani, adeseori de neîmpăcat. Uneori e bine să te gândești că nu toată lumea dă trei parale chioare pe ce crezi tu, înainte de a te face de râs.
Uneori am impresia că omul obsedat gura lumii a făcut și el o inovație. Dacă poate să o facă, te pune să te confrunți cu cel pe care l-ai bârfit. La scara gigantică oferită de internet nu mai ai voie să vorbești despre nimeni decât de bine. Folosită cu atenție, o unealtă foarte eficientă în a te reduce la tăcere. Mai ales în aceste vremuri când toată lumea caută înadins motive să se simtă ofensată iar internetul oferă mediul perfect pentru astfel de glume proaste.

Cerc vicios

Nu au dreptate orice ar spune. E o imposibilitate. Se folosesc însă de toate resursele pe care le au la dispoziție ca să dovedească că au dreptate orice ar spune. Tot acest spectacol media pare aranjat și astfel alcătuit încât să fie folosit de cei care îl cunosc. Mai cinic e că în parte este finanțat de noi împotriva intereselor noastre.

Bunătatea cea rea

Se pare că mass media din timpurile noastre și-a creat propriul standard de bunătate. Ceva ce nu există nici în poveștile pentru copii, nici în texte religioase, și dealtfel, nicăieri altundeva. Dar Procust, demonul scârbos ce bloca calea drumeților cu măsura lui prostească, a renăscut profitand de situație, evaluând lumea iar după bunul plac și nestingherit de nimeni, uitând poate că Tezeu i-a venit de hac.

Discriminare

Se vorbește foarte mult despre discriminare. În mod curios, sau în funcție de cum privim lucrurile, foarte puțin curios, doar anumite categorii de cetățeni au dreptul la apărare în față discriminării. Nu voi intra în detalii pe această temă, este de ajuns să deschizi un ziar ca să afli în jurul căror categorii este focalizată atenția publică prin propaganda oficială. Concluzia logică însă, după ce înțelegi ce se întâmplă, este următoarea: cei care se ocupă de discriminare - discriminează. Atâta timp cât obiectul obsesiilor acestora sunt categorii alese de ei, demersul lor împotriva discriminării este fals și ipocrit pentru că e din start, vădit discriminator.
Fățărnicia acestora este ușor de probat și de dovedit. Nu aș fi scris această notă dacă nu ar fi existat și instituții Orwelliene plătite din banii majoritații, al cărui scop nedeclarat dar evident, este să creeze categorii privilegiate de cetățeni, împărțind sancțiuni în mod discreționar.
Dacă preocuparea lor reală ar fi într-adevăr apărarea cetățenilor de discriminare, atunci poate că ar fi găsit și alte grupuri care sunt în situația de a avea nevoie de apărare, și ar fi căutat mijloacele de a-i proteja. Evident nu este cazul.
Aș putea să enumăr chiar eu câteva dintre acestea, fără să fi studiat problema cu atenție, doar bazându-mă pe experiență și observație.
De obicei, cei ajunși la un prag jos de sărăcie, uneori dublată și de o stare de sănătate precară sunt tratați îngrozitor. ÎI vezi la știri în imagini repetate obsesiv, dintr-o perspectiva cât mai înjositoare, cum se  îmbulzesc pentru lucruri derizorii. Îi poți vedea umiliți la ghișeele birocrației financiare sau în alte locuri unde nevoia îi poartă. Pentru cine nu mă crede îi recomand să se îmbrace sărăcăcios, să-și lase o barbă de trei zile și să iasă la cumpărături. Nimeni nu va protesta față de aceste stări de lucruri, iar dacă o va face nu va fi luat în seama.
Vârstă avansată este iar o cauza de discriminare frecventa. Dacă ar există o categorie de oameni care ar avea nevoie de discriminare pozitivă, atunci oamenii în etate ar fi aceia. De la un anumit moment nu își mai găsesc de lucru, bolile încep să îi macine împreună cu stările greu de purtat care vin împreună cu suferințele fizice, cu sărăcia și cu lipsa de speranță. Nu cred că e nevoie să insist pe acest subiect, evoc lucruri știute de toată lumea.
Se presupune în mod fals, de către acest activism pretins de stânga, că doar majoritatea poate discrimina, în special majoritatea cu anumite caracteristici etnice. De prisos să spun de ridicolul de care se înconjoară aceștia susținând fățiș segregarea pe criterii rasiale, în timp ce sancționează discriminarea folosindu-se de aceleași criterii.
Nu doresc să avansez teorii pe care mi-ar fi greu să le susțin. Dar chiar și un studiu superficial al activității acestora ar remarca reaua intenție, nocivitatea și perfidia strecurată în demersurile lor sub fațada bunelor intenții. În fapt cei protejați de aceștia obțin putere politică dar și reducerea la tăcere a celor care o contestă.

Însemnare despre cuvinte

Am fost martor la încercarea de a explica limitele libertății cuvântului.  Adică libertate într-adevăr, dar îngrădită. Cine ar trasa limitele și cine ar avea grijă de asta rămânea neclar cumva. Chiar pentru un observator neatent ca mine, poți să constați că libertatea cuvântului este pusă la încercare pentru fiecare generație în mod diferit. În anii '50, '60 limbajul obscen era total prohibit, pe bună dreptate aș spune eu. Acum cred că nu mai există emisiune fără obscenități, fie sugerate fie strigate cu voce tare. Un studiu atent pe această tema ar aduce probabil multe date noi despre ceea ce într-o perioada era permis și ce era considerat de neformulat în public. Provocările libertății cuvântului astăzi îmi par mult mai mari, pentru că am impresia că unul din elementele de baza al oricărei culturi, critica, tinde să fie aproape complet eliminată sub pretextul ridicol al sensibilității rănite. Cei care susțin acest punct de vedere ar face mai bine să nu apară în față nimănui cu vreo producție proprie, cu vreo idee, sau vreo opinie. Căci e destul de clar că ceea ce așteaptă sunt doar laude, lingușiri și elogii indiferent de calitatea prestației lor. Dar ce rost are să expui ceva în fața unei audiențe lipsită de spirit critic?
 Nu am de gând să susțin că ar fi ceva plăcut la critici. Dimpotrivă. Sunt total de acord că sunt greu de acceptat. Dar fără ele nu vei ști niciodată unde se află ce ai creat. Sunt repere, de care ții cont după bunul plac, dar oricât ar fi de rău intenționate sau depărtate de ce ai intenționat, ele plasează ce ai făcut în context. În plus am convingerea că abundența de critici, fie pozitive fie negative ajută la popularizarea unei idei, lucrări, etc, stârnesc interesul pentru aceasta.
Adeseori se dovedesc prea supuse modei și gustului de moment, dar experiența te va ajuta cred să le deosebești. Deasemenea e inutil să spun câte opere de artă s-au bucurat de critici elogioase în vremea lor și astăzi nimeni nu mai știe nimic de ele, și câte opere batjocorite ocupă acum un loc de cinste în cultura care le-a dăruit.

P.S. Limbajul obscen oricum și-ar fi făcut loc în public și fără activism. Era se pare o necesitate presantă.

Calitați și defecte

E greu de spus dacă oamenii înstăriți au defecte. Mormanele de parale pe care stau cocoțați îi fac puțin vizibili pentru oamenii de rând, în așa măsură, încât e greu de văzut dacă au și calități. Totuși indiferent dacă au defecte sau calități, dacă predomină unele sau altele, și unele și altele stau bine proptite în conturi faraonice. Iar asta se pare că transformă orice însușire într-o valoare pentru aspiranții la o viață mai prosperă ce le stau prin preajmă. În orice caz nu cred că toate astea fac parte din preocupările lor obișnuite cu singura excepție când cineva pune la îndoială bunul renume în care sunt obișnuiți să investească în mod obișnuit. Atâta vreme cât dețin acte doveditoare pentru ce au nu ar trebui să-și facă griji. Dar am motive să cred că de la anumite sume in sus nu ii mai verifică nimeni.

Politice

 Lumea se plânge de slaba calitate a prestației politice și a politicienilor. Teoretic, ținând cont că partidele sunt structuri democratice, nemulțumiții se pot înscrie masiv în partid, în oricare partid,  schimbându-l astfel în timp cu unul pe placul lor. Evident, ca să îți păstrezi onestitatea trebuie să ai o sursă cinstită de venit pentru a nu deveni un politician corupt ca și ceilalți. Deci pentru reușita practică a unui astfel de demers ar fi necesare cel puțin două condiții. O structura organizatorică simplă care să urmărească exact acest scop și anume schimbarea clasei politice cu una mai corectă, și care să acționeze din interiorul partidului păstrându-și independența. Asta e ușor de realizat ținând cont de mijloacele pe care tehnologia modernă le oferă. Apoi de o sursă de venit care să acopere cheltuielile fiecărui participant la acest demers, ori măcar de slujbe care pot servi acestui scop. Ar mai fi nevoie și de perseverență, de tenacitate și răbdare și nu în ultimul rând, de rezistență la atacuri personale și asupra vieții private, căci se pare că politica are toate datele unei periculoase întreprinderi private, autosubvenționată din bani publici.

Vorbe vechi

Înțelepciunea populară ne spune că banul trage la ban și păduchele la păduche. Nu frecventez în mod obișnuit oameni înstăriți,  știu de aceștia doar din știrile cumpărate de ei prin ziare bulevardiere. Așa că e dificil de spus dacă zicala conține în ea vreo doză de adevăr sau e vorba doar de acreala omului sărac ce dorește să potrivească ce știe ca să își poată duce viața mai departe. Oricare ar fi adevărul, e bine să fii precaut când intri în contact cu oameni de care s-au lipit banii cu atâta strășnicie. Cu atât mai mult cu cât banii par a fi unica lor calitate.

Notă

Se pare că nu există subiect mai sensibil pentru cei avuți decât banii înșiși. Este acel subiect, pe care dacă îl ataci în prezența lor, oricât de discretă ar fi aluzia, devii brusc indezirabil, interesat, în toate privințele o persoană care trebuie evitată, cineva care vrea neapărat ceva de la ei fără să facă nimic, cineva care cerșește favoruri sub forme materiale  de la augustele lor persoane. Evident că banii sunt un subiect care nu trebuie atins într-o discuție obișnuită, și acest lucru este valabil pentru orice conversație civilizată. Mai dificil e însă, când acești oameni consideră că sărăcia în sine e o ofensă pentru ei, un fel de aluzie la averea lor, și tratează lucrurile că atare. Cu atât mai mult  când au și motive serioase să se simtă enervați de subiectul în cauza. E probabil de recomandat  ca orice om cinstit, indiferent de starea lui materială, să-i evite pe aceștia în măsura în care poate. Căci averea nu vine împreună cu bunul simț așa cum în mod naiv s-ar putea crede.

Incertitudini

Cu toții avem tendința lipsită complet lipsită de înțelepciune de a-i judeca pe alții. Cu atât mai mult cu cât lucrurile ne par uneori evidente. Cutare ticălos a făcut cutare și cutare lucru deci nu poate fi nimic mai clar și mai drept decât judecata noastră. Nu cred că oamenii avuți fac excepție de la această regulă, dar judecata lor este mai rigidă și mai inflexibilă decât a muritorilor de rând pentru că de obicei banii sunt foarte strâns legați de putere. Se poate trage deci concluzia că puțină lume îndrăznește să-i contrazică pe aceștia. Nu aș putea să spun care e sentința corectă într-un caz sau altul pentru că nu sunt judecător. Dar am bănuiala că judecățile emise de pe norioșori alcătuiți din bancnote nu valorează mai mult de trei parale chioare.